|
|
American Idiot (21 Septembrie 2004)
Iata un album care a creat o gramada de controverse. La Rock la Mures, Exploited le-au dedicat celor de la Green Day piesa „Sellouts”; miscarea punk de dincolo si de dincoace de ocean s-a scandalizat la auditia acestui album: unde e punk-ul, unde e atitudinea, ce e cu balada aia acolo?
E adevarat, nu mai e foarte mult punk in muzica trio-ului american; e adevarat, nu mai avem imaginea de dezaxati si atitudinea de junkies. Avem, in schimb, primul album concept din zona punk-rock, avem coerenta din partea unei trupe care parea, pana nu demult, ca nici nu stie sa tina instrumentele in mana. Trebuie sa recunoasteti, o piesa de 9 minute din partea unor punk-rockeri e o premiera!...
Povestea albumului urmareste viata unui tanar american plecat de acasa in cautarea norocului si a unor noi experiente. Numit de criticii americani „a punk opera”, albumul trece de tiparele punk, adauga schimbari de ritm inspirate si pasaje in cel mai pur stil alternative.
Albumul e deschis de piesa care ii da si titlul, o piesa in stilul ce a consacrat Green Day. Deja de la „Jesus of Suburbia”, lucrurile incep sa se complice. Aceasta piesa subsumeaza, de fapt, patru teme separate, insa acestea sunt legate intr-o logica muzicala la care putini se asteptau din partea trupei. De asemenea, auzim pentru prima data ceea ce s-ar putea numi un solo de chitara – o desprindere clara de ceea ce muzica punk propune.
„Holiday” lucreaza bine cu vocile, are ceva din „vechea scoala” si sustine continuarea povestii. „Boulevard of Broken Dreams” e, dupa parerea mea, o combinatie inspirata de alternative si punk: piesa isi are momentele de forta potrivite, e indeajuns de lunga pentru a ramane in memorie si indeajuns de scurta incat sa nu plictiseasca.
Ori cei de la Green Day au avut o revelatie, ori cineva i-a invatat sa compuna...”Are We the Waiting” e un imn in toata regula. „St. Jimmy” are angajamentul ritmic agresiv de odinioara, insa vocea nu mai e la fel de schizofrenica. „Give Me Novocaine”, „She’s a Rebel” si „Extraordinary Girl” ne arata limitele Green Day: probabil ca s-au dorit niste piese care sa spuna o poveste de dragoste intr-o maniera punk.
Au iesit niste melodii-hibrid, nici alternative nici punk, nici balade nici dinamice; in concluzie, nu spun mare lucru. Nici „Letterbomb” nu spune multe, muzical. Vine, insa, „Wake me up when September Ends”, deloc punk, insa foarte inspirata – o piesa despre pierderea inocentei, o melodie ce sustine bine textul, o compozitie care se dezvolta frumos.
„Homecoming” e replica de final a lui „Jesus of Suburbia”, insa parca nu mai e la fel de inspirata si legata ca aceasta. E clar ca Green Day s-au inhamat la un proiect deloc obisnuit pentru niste muzicieni punk si e clar ca au vrut un pic prea mult de la propria muza.
Pianul de pe finalul piesei e, totusi, ceva bizar, insa nu in sensul bun, iar vocile din backing dau o atmosfera de anii ’60 nespecifica. Tema din „We’re coming home Again” se vrea, probabil, un final mare, insa aduce mai mult a mars militar. Albumul se inchide cu „Whatsername”, fara punk, cu un refren frumos si cateva versuri de retinut: „And in the darkest night, if my memory serves me right, I'll never turn back time”…
_______________________________________
Eu ti'am alergat prin vene...ti'am suflat cu dor pe gene
Eu ti'am upgradat sarutul...ti'am iubit necunoscutul..
|
|
